George Enescu 19 August [O.S. 7 August] 1881 – 4 May 1955), known in France as Georges Enesco, was a Romanian musician. Enescu is regarded as one of the greatest musicians in Romanian history; he was a composer, violinist, pianist, conductor, and teacher. He is featured on the Romanian five lei.
Biography
Enescu was born in Romania, in the village of Liveni (later renamed “George Enescu” in his honor), then in Dorohoi County, today Botoşani County. His father was Costache Enescu, a landholder, and his mother was Maria Enescu (née Cosmovici, the daughter of an Orthodox priest). He was their eighth child, born after all the previous siblings died in infancy. His father later separated from Maria Enescu and had another son with Maria Ferdinand-Suschi, the painter Dumitru Bâșcu
A child prodigy, Enescu began experimenting with composing at an early age. Several, mostly very short, pieces survive, all for violin and piano. The earliest work of significant length bears the title Pămînt românesc (“Romanian Land”), and is inscribed “opus for piano and violin by George Enescu, Romanian composer, aged five years and a quarter”. Shortly thereafter, his father presented him to the professor and composer Eduard Caudella. On 5 October 1888, at the age of seven, he became the youngest student ever admitted to the Vienna Conservatory, where he studied with Joseph Hellmesberger Jr., Robert Fuchs, and Sigismund Bachrich. He was the second person ever admitted to this university by a dispensation of age (there was a regulation that stipulated that no person younger than 14 years could study at the Vienna Conservatory), after only Fritz Kreisler (in 1882, also at the age of seven), and the first non-Austrian.
In 1891, the ten-year-old Enescu gave a private concert at the Court of Vienna, in the presence of Emperor Franz Joseph.
Joseph Hellmesberger Sr., one of his teachers and the director of the Vienna Conservatory, hosted Enescu at his home, where the child prodigy met his idol, Johannes Brahms.
He graduated at the age of 12, earning the silver medal. In his Viennese concerts young Enescu played works by Brahms, Sarasate and Mendelssohn. In 1895, he went to Paris to continue his studies. He studied violin with Martin Pierre Marsick, harmony with André Gedalge, and composition with Jules Massenet and Gabriel Fauré.
Enescu then studied from 1895 to 1899 at the Conservatoire de Paris. André Gedalge said that he was “the only one [among his students] who truly had ideas and spirit”.
On 6 February 1898, at the age of 16, Enescu presented in Paris his first mature work, Poema Română, played by the Colonne Orchestra, then one of the most prestigious in the world, and conducted by Édouard Colonne.
Many of Enescu’s works were influenced by Romanian folk music, his most popular compositions being the two Romanian Rhapsodies (1901–02), the opera Œdipe (1936), and the suites for orchestra.n He also wrote five symphonies (two of them unfinished), a symphonic poem Vox maris, and much chamber music (three sonatas for violin and piano, two for cello and piano, a piano trio, two string quartets and two piano quartets, a wind decet (French, “dixtuor”), an octet for strings, a piano quintet, and a chamber symphony for twelve solo instruments). A young Ravi Shankar recalled in the 1960s how Enescu, who had developed a deep interest in Oriental music, rehearsed with Shankar’s brother Uday Shankar and his musicians. Around the same time, Enescu took the young Yehudi Menuhin to the Colonial Exhibition in Paris, where he introduced him to the Gamelan Orchestra from Indonesia George Enescu Museum (Cantacuzino Palace), Bucharest
On 8 January 1923 he made his American debut as a conductor in a concert given by the Philadelphia Orchestra at Carnegie Hall in New York City, and subsequently visited the United States many times. It was in America, in the 1920s, that Enescu was first persuaded to make recordings as a violinist. He also appeared as a conductor with many American orchestras and, in 1936, was one of the candidates considered to replace Arturo Toscanini as permanent conductor of the New York Philharmonic. In 1932, Enescu was elected a titular member of the Romanian Academy. In 1935, he conducted the Orchestre Symphonique de Paris and Yehudi Menuhin (who had been his pupil for several years starting in 1927) in Mozart’s Violin Concerto No. 3 in G major. He also conducted the New York Philharmonic between 1937 and 1938. In 1939, he married Maria Tescanu Rosetti (known as Princess Maruca Cantacuzino through her first husband Mihail Cantacuzino), a good friend of Queen Marie of Romania. While staying in Bucharest, Enescu lived in the Cantacuzino Palace on Calea Victoriei (now the George Enescu Museum, dedicated to his work).
He lived in Paris and in Romania, but after World War II and the Soviet occupation of Romania, he remained in Paris.
He was also a noted violin teacher. Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux, Serge Blanc, Ida Haendel, Uto Ughi and Joan Field were among his pupils. See: List of music students by teacher: C to F#George Enescu.Grave of George Enescu -Père Lachaise Cemetery
He promoted contemporary Romanian music, playing works of Constantin Silvestri, Mihail Jora, Jonel Perlea and Marţian Negrea. Enescu considered Bach’s Sonatas and Partitas for solo violin as the “Himalayas of violinists”. An annotated version of this work brings together the indications of Enescu regarding sonority, phrasing, tempos, musicality, fingering and expression
On his death in 1955, George Enescu was interred in Père Lachaise Cemetery in Paris.
Today, Bucharest houses a museum in the Cantacuzino Palace in Bucharest in his memory; his house in Dorohoi is also open to the public; likewise, the Symphony Orchestra of Bucharest and the George Enescu Festival—founded by his friend, musical advocate, and sometime collaborator, the conductor George Georgescu —are named and held in his honor. Recently, Bacău International Airport was named George Enescu International Airport.
Reception
Pablo Casals described Enescu as “the greatest musical phenomenon since Mozart” and “one of the greatest geniuses of modern music“. Queen Marie of Romania wrote in her memoirs that “in George Enescu was real gold”. Yehudi Menuhin, Enescu’s most famous pupil, once said about his teacher: “He will remain for me the absoluteness through which I judge others”, and “Enescu gave me the light that has guided my entire existence.”He also considered Enescu “the most extraordinary human being, the greatest musician and the most formative influence” he had ever experienced. Vincent d’Indy claimed that if Beethoven‘s works were destroyed, they could be all reconstructed from memory by George Enescu. Alfred Cortot, one of the greatest pianists of all time, once said that Enescu, though primarily a violinist, had better piano technique than his own.
Enescu’s only opera, Œdipe (Oedipe), was staged for the first time at the Royal Opera House in London in 2016, 80 years after its Paris premiere, in a production directed and designed by La Fura dels Baus which received superlative reviews in The Guardian, The Independent, The Times and other publications. An analysis of Enescu’s work and the reasons why it is less known in the UK was published by musician Dominic Saunders in The Guardian.
Near Moinesti there is a mansion from Tescani, donated by Enescu’s wife to the Romanian state, provided that a cultural centre be built there. In Liveni is the house where the composer grew up. There is a George Enescu memorial house in Sinaia (Villa Luminiş, Cumpatul neighborhood). In the mansion in Tescani, Bacău (the “Rosetti-Tescanu Cultural Center”), the Romanian state opened a creative center in the 80s, where literary works were composed (Jurnalul de la Tescani, Andrei Plesu) during annual painting and philosophy camps.
Enescu’s maternal grandfather’s house in Mihăileni, where Enescu spent part of his childhood, declined to an advanced state of deterioration by 2014. In August 2014 it was rescued from demolition by a team of volunteer architects.
Eugène Ysaÿe‘s Solo Violin Sonata No. 3 “Ballade” was dedicated to Enescu. https://en.wikipedia.org/wiki/George_Enescu
George Enescu, pândit și în viață și în moarte. Cum și-au pus comuniștii la butonieră destinul tragic al unui geniu!
Lui George Enescu i s-a reproșat, de-a lungul timpului, că ar fi fost “cu desăvârșire naiv într-ale politicii”. Nu a fost deloc așa, însă comuniștii s-au străduit din răsputeri să se folosească de renumele său. Lumea întreagă îl venera pe compozitorul născut în Liveni, scenele de pe toate continentele (din URSS până în SUA) răsunau de muzica sa. Comuniștii făceau tot ce le stătea în putere pentru a se folosi de Enescu. Lovitura cea mai mare a fost atunci când, în 1946, George Enescu avea să părăsească pentru totdeauna pământul natal.
Îndârjirea și încrâncenarea comuniștilor au atins, însă, cote greu de imaginat. La moartea artistului, în 4 mai 1955, s-a petrecut un fapt care multă vreme a fost învăluit în mister. Trupul neînsuflețit al lui Enescu era cât pe ce să fie răpit de comuniștii români, de la Hotel Atala, din Paris. Muzicologul Viorel Cosma confirmă, pentru Formula AS, că povestea a fost reală: “E adevarat. Situatia a fost insa limpezita de Maruca. Imediat ce a aflat, dimineata, ca Enescu a murit, a fugit la notar cu ultimul lui testament, facut la rugamintea ei, prin care o instituia ca legatara universala, anuland orice document anterior. Mai tarziu, doi membri ai Ambasadei Romaniei la Paris s-au prezentat la hotel, cerand proprietarului sa li se predea corpul lui Enescu, argumentand ca face parte din patrimoniul Romaniei. Maruca i-a lamurit ca Enescu plecase definitiv din tara din cauza regimului totalitar si ca nici prin gand nu-i trecea sa se intoarca in patrie. Numai ca, nesatisfacuti, trimisii Ambasadei au ramas la hotel si au inceput sa dea tarcoale. Marucai i-a fost teama sa transporte cosciugul la Biserica Romana, ca sa nu fie rapit pe drum. Prin urmare, directorul hotelului a chemat politia ca sa stea de paza. Intr-un final, pe data de 7 mai, Enescu a fost inhumat, cu slujba religioasa, la cimitirul “Pere Lachaise”, pe aceeasi “stradela” cu Georges Bizet. Initial, pe placa lui scria: Georges Enesco, Compositeur, Membre de l’Institut Commandeur De La Legion D’Honneur 1881-1955. Din pacate, nici o mentiune ca a fost
Cu mai bine de un an înainte de moartea lui George Enescu (martie 1954), Sfatul Raional Dorohoi transmite către Direcția Muzee și Monumente Istorice din cadrul Ministerului Culturii o notă informativă asupra casei compozitorului George Enescu din orașul Dorohoi, dar și asupra casei de la Liveni. Din adresa respectivă (nr.3339 din 24 martie 1954) aflăm că, “din eroare, casa de la Liveni unde s-a născut George Enescu a fost stricată de autoritățile Sfatului Popular în 1949”.
După aproape trei săptămâni, Ministerul Culturii își dă acordul cu privire la propunerile formulate de către autoritățile dorohoiene privind obiectivele memoriale George Enescu din Liveni și Dorohoi. Prin adresa 7227, din 11 iunie 1955, Ministerul Culturii dispune ca, la Liveni, casa să fie reconstruită de către Secțiunea Culturală Raională, pe locul unde a fost, având aceleași dimensiuni și același material la fel cu casa veche care a fost demolată. Mai mult, se arată în adresa Ministerului, “planurile și devizul vor fi întocmite de către Serviciul Regional de Arhitectură, după urmele fundațiilor vechi, fotografiile existente și după mărturia vecinilor care au cunoscut casa veche”. Inscripția, în schimb, va fi stabilită de comun acord cu Academia RPR și cu Uniunea Compozitorilor. În aceeași adresă, Ministerul Culturii își exprimă acordul ca în locuința din Dorohoi să se amenajeze o casă memorială care să adăpostească tot mobilierul autentic ce se găsește în localitate (cf. Muzeul Județean Botoșani – “Memoria arhivelor botoșănene. George Enescu”, Editura PIM, Iași, 2016)
Urmare a acestei adrese, la Dorohoi sosește, două săptămâni mai târziu, reprezentantul Uniunii Compozitorilor din RPR, Viorel Cosma (30 martie 1923 – 15 august 2017), care participă la o ședință cu autoritățile locale, la care este prezent și pictorul botoșănean Constantin Radinschi (1920-2003).
În ședința din 25 iulie 1955, muzicologul Viorel Cosma propune refacerea casei și împrejmuirea ei, precum și refacerea puțului din curtea de la Liveni. Mai mult, reprezentantul Uniunii Compozitorilor solicită și amenajarea unui cămin cultural la Liveni, iar între timp electrificarea satului. Dar, surprinzător, în procesul-verbal al ședinței se mai consemnează (cu sublinierea textului): “La Mihăileni este casa mamei compozitorului și trebuie ca acesteia să i se acorde o atenție deosebită. Se va îngriji mormântul mamei maestrului de la Mihăileni”.
În fața reprezentantului Uniunii Compozitorilor, tovarășii de la Raionul Muncitoresc Român au avut imediat obiecții: este nevoie de aprobare de la partid (Tov. Bortaș spune că “asupra acțiunii lui George Enescu, refacerea casei din Liveni, agitație vizuală, pomenire ș.a. trebuie să primească scris de la forurile politice superioare”).
Propunerile clare ale lui Viorel Cosma au stârnit și iritarea tovarășilor de la Dorohoi, care au reproșat, prin vocea tov. Latiș, că “tov. Cozma a venit la Dorohoi cu o atitudine de sus și spunând că nu s-a făcut nimic pentru G. Enescu”. Tovarășul, de altfel, este de acord cu propunerile, mai puțin cu una dintre ele: “Nu sunt de acord să acționăm noi pentru a face parastasuri”. La care adaugă: “Ar fi bine ca această problemă să fie cunoscută și de regiunea de partid”.
Pictorul C. Radinschi propune ca, pentru casa de la Liveni, să se trimită de la București un arhitect care să studieze după documente existente (fotografii și mărturii), cum a arătat casa din Liveni înainte de a se demola, să se execute un plan și să se arate ce fonduri sunt necesare.
După numai patru zile, administrația dorohoiană înaintează o adresă către Ministerul Culturii (nr.8048 din 29 iulie 1955), în care sunt precizate, pe scurt, lucrările și sumele aferente în vederea amenajării caselor memoriale din Liveni și Dorohoi. Astfel, pentru reconstruirea casei natale de la Liveni, împrejmuirea cu gard și refacerea unei fântâni în fosta grădină, suma necesară ajunge la 30.000 de lei. Se solicită, de asemenea, ca de la București să se trimită un arhitect care să execute planul de refacere a casei. Pentru un cămin cultural la Liveni, se cere suma de 60.000 de lei.
Mobilizare pentru inaugurarea casei: Drumuri, șanțuri, borne!
O zi după formularea adresei, Sfatul Popular Raional Dorohoi emite decizia nr. 168 (din 30 iulie 1955), prin care, la Art I, se stabilește că fostul sat Liveni, din comuna Cracalia, în prezent denumit Gh. Doja, se va numi satul George Enescu.
Mobilizarea pentru reconstrucția casei de la Liveni continuă, în prima jumătate a lunii august constituindu-se la nivelul Ministerului Culturii o comisie care, alături de autoritățile din Dorohoi, cu sprijinul Raionului și Regiunii PMR, formulează măsurile concrete pentru aducerea la îndeplinire a hotărârilor partidului și guvernului în problema George Enescu. Din procesul-verbal în care sunt consemnate aceste măsuri, aflăm și că în rândul sătenilor “s-a constatat o stare de spirit de pioasă admirație pentru George Enescu și de dispreț și desconsiderare pentru cei care au dărâmat casa de naștere a maestrului”. Reconstrucția casei nu merge atât de ușor cum s-ar fi așteptat tovarășii de partid, intervenind pe parcurs și probleme legate de terenul pe care urma să se execute reconstrucția.
Pe 18 august 1957 are loc festivitatea deschiderii Casei-Muzeu George Enescu din Dorohoi, iar un an mai târziu – 17 august 1958 – este anunțată inaugurarea Casei muzeu George Enescu din satul George Enescu (Liveni).
În 1965, la împlinirea a 10 ani de la moartea compozitorului, Sfatul Popular Raional Raional Dorohoi emite un Plan de măsuri privind organizarea comemorării.
Aflăm astfel că, prin secția de drumuri a Sfatului Popular Raional, se vor lua măsuri de nivelare a traseelor Dorohoi – Dragulea și Dorohoi – Cracalia și așternerea de pietriș acolo unde se simte nevoia. De asemenea, pe porțiunea de drum Dragulea – G. Enescu și Cracalia – G. Enescu se va așterne un strat gros de pietriș, care să fie presat cu compresorul. Se vor completa locurile libere cu pomi și vor fi văruiți pomii existenți. Se mai au în vedere: șanțurile și bornele kilometrice, tablele indicatoare, panourile din intersecții.
Paris, 1955. În noaptea de 4 spre 5 mai, George Enescu a plecat la Domnul împăcat, spovedit şi împărtăşit. Peste trei zile a fost dus la Biserica românească din Paris, unde i-a fost săvârşită slujba religioasă ortodoxă, după care a fost îngropat în cimitirul istoric “Pere Lachaise”. Ceruse în testament să fie înmormântat creștinește. Gândul l-a purtat mereu către Moldova, unde tradiția spune că la înmormântare se împarte pomană pentru sufletul celui plecat. “Doresc ca înmormântarea mea să fie cât mai simplă. În schimb, să se dea cât mai multe pomeni şi daruri”, spunea Enescu, pentru care arta nu a fost niciodată mai presus de credință: “Cum cred în muzica pe care am iubit-o, atât cred şi în Dumnezeu, care m-a creat. După umila mea părere, trebuie să fii un adevărat naiv, ca să declari serios că Dumnezeu nu există. Însusi faptul că e invizibil ne face să-L adorăm”.
Ce ne-a rămas de la George Enescu? O muzică de geniu și amintiri în inimile oamenilor care l-au cunoscut. A clădit frumosul în oameni la fel cum a compus muzică. Cine l-a cunoscut a trăit miracolul frumuseții umane.http://stiri.botosani.ro/stiri/cultura/george-enescu-pandit-si-in-viata-si-in-moarte-cum-si-au-pus-comunistii-la-butoniera-destinul-tragic-al-unui-geniu.html
Celibidache Sergiu : You can’t do anything other than let it happen. You just let it evolve. You don’t do anything yourself
Pablo Casals called George Enescu (1881-1955) ‘the greatest musical phenomenon since Mozart’. For many people he is remembered as one of the greatest violin virtuosos of the 20th century. Whilst true, that would be to recognise only one facet of this artist. He considered himself primarily a composer (he also was a fine pianist and conductor), and though his most famous work is the early Romanian Rhsapsody No.1, this colourfully nationalistic effort is a world away from the individual and sophisticated style of his chamber and orchestra music. These show Enescu to be every bit the equal of his contemporaries Bartok, Kodaly, Janácek, Martinu and Szymanowski. Like his contemporaries, he was very aware of the heritage of the traditional music of his country, and his style is a highly personal blend of folk music with the chromatic language of Wagner and Faure’s sophistication and delicacy. Early in his career he played in orchestras conducted by Brahms, and studied in Paris with Massenet and Faure – Ravel was a fellow pupil.